În viaţă ai absolut totul şi nu ai absolut nimic. Adică ai acces la absolut tot ce îţi doreşti, însă nimic nu este posesia ta. Nici măcar hainele de pe tine, pe care le-ai cumpărat din munca ta. Totul ţi-a fost oferit, ţi-a fost pus la dispoziţie şi tu ţi-ai luat. Evident, conform unor reguli prestabilite social. Dar dacă nu ar fi dat pământul grâu, ţi-ai mai fi luat tu pâine de la magazin?
În momentul în care consideri ceva ca fiind al tău, o parte din tine rămâne legată de acel ceva. În extremis, îţi poţi imagina un om legat de mâini şi de picioare. El rămâne imbobilizat, el nu se mai poate mişca fluid prin viaţă, trăind tot felul de experienţe cât mai variate şi cât mai împlinitoare.
Imaginează-ţi că ai o maşină. Ce faci? Pai îi duci grija. Cum să faci să o îngrijeşti cât mai bine? Cum s-o păstrezi ca să nu ţi se fure? Ce benzină să-i pui ca să nu se strice motorul? Cum să eviţi gropile din carosabil? Da, e a ta! Şi dacă e a ta, atunci …. şi tu eşti a ei.
Iniţial aflasem asta din teorie … suna bine dar nu prea am înţeles. Până când s-a întâmplat ceva ce m-a ajutat să conştientizez. Ieşisem dintr-o relaţie, dar de fapt nu prea ieşisem. Consideram că relaţia nu are cum să meargă, dar totuşi rămaseserăm agăţaţi unul de altul pana cand ne-am hotarat sa spunem stop. Şi am observat că am început să mă simt mult mai bine şi mai energică. Mi-am dat seama că o parte din mine stătea blocată acolo, pentru că deşi nu voiam o relaţie cu el, totuşi voiam să fie “al meu”. La câteva zile după decizia de a ne detasa, primesc un sms : “Să ştii că vei avea o părticică din sufletul meu a ta şi numai a ta, pentru eternitate.”. Ha, suna bine! M-am simţit victorioasă şi voiam să accept. Însă în acelaşi timp am observat aşa o tristeţe şi o scădere a tonusului, ca şi cum o parte din mine se ducea lângă ceva. Dar se asocia cu ceva static, ceva împreună cu care nu se sporea, nu se crea nimic. Şi atunci am înteţeles şi mai bine. Nu, nu vreau nimic să fie al meu. Vreau să înteracţionez cu tot ceea ce mă înconjoară ca să creez ceva, însă nu vreau să fie nimic al meu.
“Bine, bine, hai că pe-asta aş putea s-o mai diger”, ai să zici. “Dar cum adică am absolut totul, când eu de fapt am foarte multe lipsuri?”
Uite aşa bine. Ai deja absolut tot ce ţi-ai putea dori. Hai să facem o listă. Ce îţi doreşti? O casă? O maşină? O iubită? Să fii mai suplă? Există lucrurile astea pe Pământ? S-au inventat? Eu cred că există absolut totul din plin în Universul ăsta. Ba chiar, mult mai mult decăt putem noi duce, căci încă nu am cucerit nici măcar o mică parte din el. Însă noi suntem cei care ne spunem: “Nu!” Noi suntem cei care ne refuzăm lucruri şi ne punem limite. Noi credem că: nu pot, nu sunt suficient de bun, nu am avut noroc, nu merit, nu e destul.
De ceva vreme fac o meditaţie dirijată care se numeşte “I can make you rich!” (Te fac bogat – Paul McKenna). Şi el zice: “Imagineză-ţi că eşti copil şi ştii că orice s-ar întâmpla, ai destul.” Ceva de genul, că orice cataclism ar veni, tot o să-ţi rămână mai mult decât suficient. Ha? Ce Dumnezeu? Cum adică “orice s-ar întâmpla am destul”? De vreo săptămână tot încerc să îmi imaginez şi să trăiesc sentimentul ăsta măcar pentru o secundă. Nu mi-a ieşit incă. Cum să-mi iasă când trăiesc după ce, generaţii de-a rândul ni s-a spus: “Nu e destul”. Stinge becul că trebuie să facem economie. Vezi că viaţa e grea! În viaţă nu poţi să le ai niciodată pe toate!
Şi dacă eşti de părere că ceva nu e posibil, nici nu ai să încerci. Ba mai mult. Dacă ajungi cumva să le ai pe toate (adică să ai tot ce îţi este necesar la un anumit moment în timp), o să te simţi în neregulă. Pentru că în mintea ta, până acum nu exista “se poate să le am pe toate”. Şi atunci îţi creai repede o problemă. E atât de simplu. Un act ratat şi pierzi cheile de la maşină. Maşina TA! Dacă găseşte altcineva cheile şi ţi-o fură? Cam vreo câteva zile îţi pierzi să rezolvi cu încuietoarea. Deci câteva zile eşti “imobilizat”.
Ei bine, şi am înţeles. Ce fac acum? De fiecare dată când îmi doresc ceva, ştiu că deja am acel ceva, că el există undeva acolo pentru mine. Şi mă întreb: Ce anume se întâmplă cu mine de îmi refuz accesul la acel ceva? Ce anume mă face ca de fapt să nu mi-l doresc? Şi da! Răspunsurile sunt revelatoare.
Aaaa, şi încă ceva. Vrei să fii mai înalt? Daaaa! Ştiu!!! O să-mi spui că nu se poate. Ei bine, ţin să te anunţ că şi constituţia fizică depinde foarte mult de ceea ce se întâmplă în noi şi în mintea noastră. Şi o să dau un exemplu. Există persoane care deşi au părinţi destul de înalţi, ei au o statură foarte micuţă, aproape ca nişte copii. Nu întâmplător ca nişte copii. De ce? Pentru că dintr-un motiv sau altul, au rămas blocaţi în copilărie şi refuză să crească. Şi pentru că vârsta cronologică nu o pot influenţa, preferă să rămână nişte copii din punct de vedere fizic. La fel e şi cu bolile. Pe tine ce te face să-ţi refuzi sănătatea şi vitalitatea?
nelinistitu’ ,gabriela elena ,shayna ,melicovici ,poorbuthonest,andy,alex mazilu,ioan usca,schtiel ,inda of wind,cristian oprea ,grivie ,toscanita ora25,alex moldovan ,prieten imaginar ,cronicile ancutei ,alexandru ,dictatura justitiei,despresufletulmeu ,tiberiu orasanu ,teo negura,marin toma ,incaunipocrit
stai aşa că nu-s de acord cu ultima speculaţie – poate suna frumos ca idee, dar nu e reală din punct de vedere ADN-ic…
pe de altă parte, subscriu la ideea de a te gândi că ai destul şi că îţi ajunge. de câte ori am gândit astfel, deşi era puţin, am avut să dau şi altora. dacă am zis că nu-mi e destul… clar că nu-mi ajungea nici mie, dar să mai am şi pentru alţii. am crescut în comunism şi, datorită conjuncturii, mâncam pe zi câte un bol cu griş cu lapte, atât. asta nu mă face să mănânc acum cu mai multe guri sau să fiu obsedată de ceea ce n-am avut atunci. poate ideea de a fi mă fascinează atât de mult încât nu mă mai uit la ce am…
poate. oricum, cu atitudinea şi atmosfera asta eu sunt chiar fericită.
gandeste-te ce s-ar intampla daca intr-o zi ai pierde tot-nu stiu din ce motiv(incendiu,cutremur,renuntare pur si simplu)….chiar si atunci ai considera ca ai de ajuns…cred ca despre atitudine e vorba…iar fericirea…vine din lucruri marunte:)
o zi minunata sa ai:)
cum nu am net acasă, din nefericire, nu pot sta pe blog, nu pot reveni pe blog, după ce-am fost o dată pentru că apar alte noi provocări…
să-ţi răspund acum la întrebare, pentru că întâmplător am ajuns din nou pe această pagină… pierzând totul, aş plânge, aş suferi, aş fi distrusă, pentru început. apoi mi-aş reveni, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al convingerilor mele că 1.nu e nimic întâmplător şi 2. totul are o logică.
după cum dacă eu aş muri mi-aş dori din toată inima ca soţul şi copilul – pentru că lucrurile mele nu mi-ar simţi lipsa – să poată avea chef s-o ia de la capăt, pentru că nu despre neputinţă e vorba uneori, ci despre lipsă de chef, de dorinţă.
da, vorba lui Iov: gol am venit din pântecele mamei şi gol plec înapoi, … atâta vreme cât sunt nu mă străduiesc să mă împopoţonez, de vreme ce goliciunea e evidentă.
am pierdut tot o data si am renuntat de doua ori in viata la tot….tot ce insemna bunuri….am plans,m-am jelit si m-am simtit chiar bine cand am realizat ca am posibilitatea sa refac tot si satisfactia va fi mai mare…nu cred ca e normal sa te atasezi de lucruri…sunt importante,ne folosesc..dar noi le facem…strange omul ca furnica-cand pleaca nu ia nimic…
Întotdeauna mi-am imaginat o relaţie ca fiind un corp alcătuit din două sfere intersectate, sfere care au în comun atît cît vrea fiecare dintre cei doi să dăruiască celuilat, dar fiecare dintre ei avînd deplina libertate de a-şi păstra măcar o bucăţică din sine, numai pentru sufletul său.
Nu există despărţire definitivă de ceva sau de cineva. Întotdeauna rămîne un colţ de amintire despre ceva sau despre cineva care s-a intersectat cu viaţa noastră. Cel puţin aşa cred.
Apoi.
Sigur că încă de mici copii dorim cît mai mult şi din cît mai multe lucruri, sigur că tindem către un trai cît mai confortabil dar, cei cu adevărat fericiţi, învaţă cu timpul să se detaşeze de lucrurile care încep să îi domine în mod tiranic şi de-a dreptul, inutil.
Eşti împăcat cu tine însuţi, dacă îi priveşti fără invidie pe cei care au mai mult, şi îi priveşti cu simpatie pe cei care au mai puţin (decît tine). Nu ?
ai dreptate…in acest moment inca imi doresc lucruri(nu multe,atat cat sa simt ca inca traiesc),dar am renuntat voit la multe ,iar la altele fortata….nu sunt invidioasa,ma bucur pentru realizarile celor din jur…nu-i judec pe oameni…mi-e bine asa…mult mai bine decat in trecut…
Toată viaţa ne dorim (încă) alte şi alte şi alte lucruri, este normal să le dorim atîta vreme cît suntem vii, este normal să ne bucurăm de cît mai mult din frumuseţea lumii care ne înconjoară, este firesc să păstrăm în sufletele noastre cît mai mult din candoarea cu care copiii, vor şi vor şi vor, pentru că lumea ne oferă clipă de clipă alte şi alte şi alte splendori.
Totuşi. Ce e prea mult…
what? ingrasa?hahahahaha…ce-i prea mult nu-i bun si ce-i bun nu-i prea mult..dar…am tot ce vreau ca sa fac tot ce trebuie si am tot ce trebuie ca sa fac ce vreau…asa ca sunt fericita:)
o seara buna:)
Hey….ce pot spune? am trecut si eu printr-o relatie in care am investit tot sufletul…din diverse motive la un moment dat s-a rupt, dar a ramas inca o perioada impreuna…din dorinta de a avea, din frica de a o lua de la capat…cand totul s-a incheiat, am simtit ac. energie revigoranta, ac. eliberare despre care scriai si tu.
Cred ca in principiu ce analizai tu suna la fel de bine, pe scurt, cam asa: sa te bucuri de ce ai, nu sa fii trist pentru ce nu ai
Si mie imi este greu sa concep viata in afara acestui simt al posesiei, proprietatii, dorintei
mie nu mi-e greu..asta incercam sa spun..mi-e bine asa
Un bun motiv de meditaţie. Pe măsură ce creştem, de la o vârstă fragedă şi până la capăt, tot învăţăm să fim nişet strângători, dar…. Îmi vine în minte o zicală populară: “strânge omul ca furnica, când moare nu ia nimica!” – adevăr dur, dar atât de real.
Cândva, îmi povestea o doamnă în vârstă cum în timpul războiului, fugind din calea ruşilor, a lăsat în urmă şi casă şi avere şi…tot! Dar îmi spunea că tot se considera “bogată”! Reuşise să păstreze bunul cel mai de preţ: VIAŢA! Celelalte…doar bunuri pentru folosinţă. Oricum vom renunţa odată şi odată la ele.
eeeee..asta e esenta..trebuie doar sa constientizam
Pingback: În viaţă ai absolut totul şi nu ai absolut nimic… (via Rokssana’s Blog) | Ado Feck
Subscriu in mare masura. Viata ne ofera de fapt totul, iar noi nu stim. Tanjim dupa anumite lucruri dintre cele mai diferite. Omul nu e de fapt niciodata multumit nici de ceea ce primeste nici de el insusi. Noi insine suntem cate un univers aparte, prin ceea ce atragem sau emanam iar dincolo de toate acestea, se afla doar asteptarea. Noi nu suntem decidentii destinului ci ai felului de a fi si poate de a intelege. De fapt, ar trebui sa fim fericiti cu ce avem. Parerea mea. Foarte interesant postul si inspira la adanca meditare despre noi insine.
iar eu subscriu la ce spuneti:)
Asa suntem noi oamenii , strangem pe langa noi mai mult decat avem nevoi. Dar singurul lucru care ne apartine si ducem cu noi, este numai ceea ce adunam in mintea, sufletul si inima noastra si ceea ce daruim, pentru ca daruind simti implinire sufleteasca, cel putin asta simt eu atunci cand daruiesc.
In rest pentru bunurile pe care le dobandim, case, masini, imbracaminte, etc… suntem doar simpli adminitratori, mereu inrolati in lupta pentru a le intretine. Este normal sa ni le dorim pentru ca ne sunt utile, dar raman aici si beneficiaza altii de ele, iar de noi nimeni nu-si va aminti vreodata ca am existat.
Ma pot desparti si lipsi de orice bun material, insa cel mai greu pentru mine este sa ma despart de oameni. Despartirea de oameni pentru mine este sfasietoare !
O zi minunata iti doresc Rokssana!
ai dreptate…oamenii ne sunt necesari….
o zi frumoasa si tie:)
Pingback: Holding You Tight… « androxa
Varsta biologica nu o poti schimba insa mai ramane cea psihologica si cea sociala. Cine spune ca una e mai importanta decat cealalta?
Pingback: Pisikalia – 4 « Ioan Usca
Se stie din cartile de psihologie ca: Cel mai mare dusman al omului nu este in afara lui, ci este el insusi. Ce-i poate fura un hot unui om care nu este legat de nimic material, care sa-i tulbure linistea? Eu nu spun ca oamenii trebuie sa renunte definitiv la lucrurile materiale si, eventual, sa se retraga intr-un varf de codru pentru a medita, ci doar vreau sa sugerez ca: omul lacom, egoist, nestapanit este un om urat , un om care se autodistruge fizic si sufleteste.
foarte adevarat:)