Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.
Nichita Stanescu
îl iubesc pe omul ăsta!
Dreptul la timp il avem toti, doar ca fiecare in felul lui. Si..eu astazi tot despre timp am scris, pur si simplu m-am trezit gandindu-ma la asta.
normal..de ce nu ma mir c-ai scris despre timp??!!!
Pingback: The Butterfly Dance….. « androxa
descresterea sa ne face constienti din necesitate pentru a vorbi/scrie despre el. cat mai e. pentru fiecare, caci fiecare cu timpul si parerea sa despre acesta…
nu-s pesimist, ci am un punct de vedere ce tocmai s-a facut simtit.
Pingback: Blues cu iedera si stejar « lunapatrata
Pingback: Dragilor bujorilor, ai mei din suflet prieteni « Deea Dulce mult aduce
Pingback: Te sărut cu dulceaţă de cireşe amare « Deea Dulce mult aduce