pe culmile disperarii

Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabila o retragere într-un colt îndepartat de lume, unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba nici un ecou? Am renunta atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si n-am castiga nimic. Dar ce sa castigi în lumea aceasta? Sînt unii pentru care orice cîstig n-are nici o importanta, care sînt iremediabil nefericiti si singuri. Sîntem toti atît de închisi unul altuia! Si dacã am fi atît de deschisi încît sa primim totul de la celalalt sau sa-i citim în suflet pîna în adîncuri, cu cît i-am lumina destinul? Sîntem atît de singuri în viata, încît te întrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn de mare deficienta în vointa de a trãi si a muri în societate. Mai pot exista mîngîieri în momentele din urma? De o mie de ori este mai preferabil sa mori undeva singur si parasit, cînd nevazîndu-te nimeni poti sa te stingi fara teatru si poza. Mi-e scîrbã de oamenii care în agonie se stapînesc si îsi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sînt arzatoare decît în singuratate. Toti aceia care se vor înconjurati în agonie de prieteni o fac dintr-o frica si dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor sa-si uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teama dincolo de orice limita?
Sîntem atît de separati de toate! Si tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adîncã si mai organicã este moartea din singuratate, cînd însasi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zîmbete, de prieteni si chiar de moarte. Si te întrebi, paradoxal, daca mai exista altceva decît neantul lumii si al tau.

Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur în lume si a simti singuratatea lumii. Cînd te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu ramînînd în aceeasi drama launtrica, iata ce înseamna singuratate individuala.

Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot într-un individ, deriva nu atît din framîntarea lui pur subiectiva cat din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n-o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiti, acei care simt singuratatea în ei, sau aceia care o simt în afara, în exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, în orice fel, nu e destul?

Dau în scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n-am în ce sa cred pe acest pamînt si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn si de nici o compatimire, caci desi sînt cel mai decazut om, ma simt totusi atît de puternic, atît de tare si de fioros! Caci sînt singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu-i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic.

Emil Cioran

Pe_culmile_disperarii

theodora0303 ,neacostache ,androxa ,incaunipocrit ,nimicniciodata ,lunabeteluna