Rochia alba de organdi

Spalata, pieptanata cu patru codite, cum îi placea bunicii sa mi le împleteasca, am iesit în curte sa îi astept pe cei mari. Nu mai tin minte ce era, la cine ne duceam, stiu doar ca era cald, prea cald si ca rochita alba de organdi, nu-mi placea deloc.

- Organdi! – a spus bunica. Organdi! – a repetat, rostogolind fiecare sunet cu o placere deosebita. Asa ceva rar vezi astazi! E lucru fin.

Fin, fin, dar mie nu-mi placea pentru ca o primisem cadou de la nevasta lui tata. Aveam si perle si fundite de matase… Nu le voiam. Le-am lasat acolo, la ei. Rochita însa mi-o împachetasera, iar bunica, bunica!, mi-o tot arata, tinând-o de mânecutele bufante, împaturind-o, despaturind-o, calcând-o, fâtâindu-se cu ea de parca era a ei. Bunica mea!

- Sa fii cuminte, sa nu te murdaresti! – îi aud glasul din casa.

- Da, bunico! – am raspuns bosumflata.

Am dat o raita pe la vitelul roscat de lânga iesle, mi-am lipit fata de capsorul lui cald si l-am privit în ochi. Ma iubea. Am înteles asta imediat. Stia. Organdiul alb cu dreptunghiurile lui din tesatura nu-i placeau nici lui. Linii. Sa fi fost macar o floricica, o bulina acolo… Mi-au cazut ochii pe dudul din curte. Mare. Mari cât radastile, dudele lucioase ma chemau la ele. Cum sa ma duc? Daca mi-ar fi atins vreuna… finetea de rochita? Pe loc, am întrezarit ideea salvatoare. Bunicii îi placeau dantelele, lucraturile de mâna, pânza de borangic tesuta în casa. Puteam sa-i fac si eu o bucurie: chiar daca uitam tot ce ma învata sa crosetez, acum, eram sigura, gasisem solutia.

Tiptil, cu grija, am ajuns sub dud si tinând atenta o duda grasa între doua degete, am aplicat în centrul fiecarui patratel de organdi, o bulina rosie, rosul ala închis, regal, care îmi înveselea culoarea aia de varza de pe mine. Mi-am facut si unghiile, asa cum o vazusem pe mama, apoi buzele. Eram gata.

- Bunico! Bunico! – am strigat nerabdatoare. Vino sa ma vezi… Bunico!

- Ce vrei sa mai vad, afurisenie – spuse bunica din prag si ramase încremenita ducându-si mâna la inima. CE-AI FACUUUT?!? –a mai soptit.

Instantaneu, am simtit ca nu avusesem o idee prea buna si ca s-o dreg, am sarit în butoiul de sub strasina, plin cu apa de ploaie strânsa pentru spalatul parului.

- CE FAAACI?1? – a mai soptit, odata.

Am sarit si de-acolo, apoi, surloind de apa, am rupt-o la fuga în vie pâna în livada si nu m-am oprit decât printre pepeni, departe de orice ochi de om neîntelegator. Nu am plâns. Eram furioasa. Plecasem de tot. Nu aveam sa ma mai întorc niciodata. Puteau sa ma cheme, sa plânga… putea sa-i fie rau bunicii cât o vrea… Eu, nu ma întorc acolo unde nu sunt înteleasa. Ce daca se va speria deseara când va vedea ca se-nnopteaza… Sa se sperie… sa se gândeasca la faptul ca nu pot fi îmbracata cu o rochita de organdi, – ce cuvânt urât -, – or-gan-di – care nu e de la mama! Asa. Sa-i fie rau. Sa pufaie, descheindu-si cu o singura mâna vesta… sa ia nitroglicerina… sa… Ba nu! Mai bine, ma ascund în iesle, la vitel, de-acolo puteam privi linistita în casa, iar daca se întâmpla ceva, Doamne fereste, puteam sa o salvez pe bunica imediat: trebuia doar sa apar în usa.

Pe seara m-am strecurat pe dupa casa si m-am întins pe paiele curate, frumos mirositoare, din grajd. Nu stiu când am adormit, pesemne rumegatul ala linistit m-a dat gata, ca m-am trezit, în pat, în pijama, cu ursuletul meu în brate. Totul era ca totdeauna. Am visat, – mi-am zis si am dat sa adorm din nou. Alaturi se auzea cum cineva spala rufe. Rufe. Noaptea??, m-am întrebat, întorcându-ma pe partea cealalta sa prind pisica. Noaptea, lumea doarme, nu-i asa, pisico, tu, frumoaso si înflorato!

- Phrr, phrr – mi-a raspuns ea, strecurându-mi somnul pe sub perna.

Olga Delia Mateescu —Sampanie in lanul de grau

 

 

 

 

 

andy, calin, vasileroata, lili, peter, alice, gabi, vania, gabi, adapavel, carmen